Există oameni care ajung să lucreze cu psihologia nu dintr-o curiozitate abstractă, ci dintr-o nevoie personală de a înțelege ce se repetă, chiar și atunci când facem lucrurile corect. Petre Bârlea face parte din această categorie.
Psiholog de formare, cu experiență în terapie, dar și cu un parcurs profesional care include marketingul și comunicarea, Petre este interesat de punctul în care rațiunea se oprește și preiau controlul mecanismele automate. Episodul acesta pleacă exact de aici: din întrebarea de ce, în ciuda intențiilor bune, ajungem să ne punem singuri piedici.
În conversație, Petre povestește despre felul în care a ajuns să observe aceleași tipare la oameni foarte diferiți. Oameni care citesc, merg la cursuri, fac terapie sau investesc constant în dezvoltarea lor, dar care se lovesc, la un moment dat, de aceleași blocaje. Din experiența lui clinică, aceste blocaje nu țin de lipsa de informație, ci de straturi mai vechi, formate devreme, care continuă să influențeze deciziile adulte.
De multe ori, oamenii vin cu problema prezentă, dar cauza este mult mai veche
Petre Bârlea
spune el, explicând de ce munca reală începe rar acolo unde credem.
Un fir al dialogului este legat de autosabotaj ca mecanism de protecție. Petre propune o schimbare de perspectivă care poate fi inconfortabilă, dar clarificatoare. „Absolut orice simptom are o intenție bună în spate”, spune el, vorbind despre cum comportamentele pe care le respingem astăzi au avut, la un moment dat, rolul de a ne ajuta să supraviețuim emoțional. De aici, discuția ajunge la rușine, vinovăție, frică de eșec sau de succes și la felul în care acestea se manifestă fără să fie conștientizate.
Petre explică și de ce trauma nu arată întotdeauna ca un eveniment extrem, ușor de identificat. Din perspectiva lui, multe dintre blocajele adulte vin din acumulări mici, repetate, care nu au fost niciodată numite sau validate. „În trauma complexă nu există un moment clar. Este mai degrabă o expunere constantă, care te învață, încet, să te adaptezi într-un anumit fel”, spune el, legând aceste experiențe de tiparele de autosabotaj care apar mai târziu.
Subconștientul nu funcționează pe baza a ceea ce este adevărat acum, ci pe baza a ceea ce a fost sigur atunci. Concluziile trase în copilărie sau adolescență au avut sens în acel context. Problema apare când ele rămân active și în viața adultă, unde realitatea este diferită. Credințele nu sunt doar idei, sunt încărcate emoțional, iar emoția este cea care le face să se repete automat. De aceea, nu e suficient să le înțelegi intelectual, ci să lucrezi cu ele într-un mod care să permită actualizarea lor.
Petre Bârlea
Ideile principale
- Autosabotajul apare când lucrezi doar la suprafață. Dacă încerci să schimbi comportamente fără să ajungi la cauzele din interior, revii în același punct iar și iar. Mintea reacționează prin tiparele vechi, pentru că ele au fost învățate devreme și încă funcționează automat. Când înțelegi această diferență dintre vârf și bază, devine clar de ce progresul e fragil și de ce ai nevoie să cobori mai adânc în structura emoțională.
- Patternurile se formează devreme și devin harta după care trăiești. În copilărie, mintea absoarbe tot și construiește reguli despre lume, despre valoarea personală și despre siguranță. Critica, perfecționismul intens, presiunea familiei sau emoțiile neconținute devin repere pe care le porți în viața adultă. Deși nu îți mai amintești întâmplările, reacțiile tale de azi sunt ecouri ale acelor experiențe timpurii.
- Mintea păstrează tiparele pentru că le consideră protectoare. Chiar și comportamentele care te încurcă au pornit cândva ca soluții. Perfecționismul poate să fi fost o formă de a evita critica, iar amânarea o metodă de a te feri de umilință. Subconștientul nu știe că nu mai ai nevoie de ele și le reactivează ori de câte ori simte risc. De aceea simți uneori că te lupți cu tine însuți, deși intenția este una de protecție.
- Corpul și mintea nu disting trecutul de prezent. Traumele timpurii nu rămân în memorie ca poveste, ci ca stare, ca emoție. De aceea poți trăi reacții intense fără motiv aparent, ca și cum ai fi din nou acolo. Flashback-urile emoționale sunt semnul că o parte din tine retrăiește ceva vechi, sperând să repare ce nu a putut integra la timp. Vindecarea începe când înțelegi că reacția e reală, dar pericolul nu mai este.
- Progresul real cere conștientizare, dialog interior și flexibilitate. Când înveți să observi gândurile fără să le crezi imediat, câștigi distanța necesară pentru schimbare. Poți vorbi cu părțile tale interioare, poți înțelege intenția lor pozitivă și poți crea alternative mai sănătoase. Exersarea flexibilității – mici acțiuni care contrazic vechiul tipar – devine o formă concretă de vindecare. Iar acolo unde nu reușești singur, o perspectivă externă poate accelera tot procesul.
Episodul acesta se așază într-o zonă de claritate calmă. Despre nevoia de a înțelege înainte de a corecta, despre relația cu părțile noastre mai vechi și despre maturizarea procesului de lucru cu sine, ca relație de lungă durată cu propria istorie.
Resurse & linkuri
- Cartea C-PTSD: From surviving to thriving de Pete Walker
- Cartea Corpul nu uită niciodată
- Cartea Healing the Shame That Binds You de John Bradshaw
- Cartea Cele 5 Răni Care ne Împiedică să Fim Noi Înșine de Lise Bourbeau
- Cartea Embracing Your Inner Critic de Hal Stone
- Clipuri Inspiraționale TED Talks cu Brene Brown
- Website Petre Bârlea
- Cărțile lui Brene Brown despre vulnerabilitate
- Cărțile lui Tony Robbins
- Constelații familiale/sistemice
- Meditație și mindfulness
