Despre Andrei Dudoiu nu poți spune doar că a fost bancher și acum e antreprenor. Povestea lui e despre tranziții. A lucrat peste două decenii în sistemul bancar, a urcat în poziții de conducere și a învățat cum funcționează o organizație mare. Dar la un moment dat s-a uitat în jur și a simțit că vrea altceva. Nu neapărat mai mult, ci mai aproape de ceva ce părea că lipsește: accesul real al fondatorilor obișnuiți la investiții și al startup-urilor la sprijinul necesar.
Așa a apărut SeedBlink – o platformă care s-a născut dintr-o observație. Din senzația că în Europa, deși sunt idei bune, ele rămân deseori suspendate între entuziasm și lipsa capitalului. Iar investitorii mici, deși ar vrea să se implice, nu o pot face cu ușurință. Ce au făcut Andrei și colegii săi a fost să încerce să aducă un pic de ordine într-un spațiu fragmentat. Platforma a crescut odată cu această nevoie – și odată cu realitatea că, așa cum scrie și Mariana Mazzucato în „The Entrepreneurial State”, inovația are nevoie și de infrastructură, nu doar de idei bune.
Discuția cu Andrei merge dincolo de produsul Seedblink. E și despre ce înseamnă o relație sănătoasă între un fondator și un investitor. Despre cum se clădește încrederea, și prin pitch-uri, dar și prin consecvență și timp. Și despre cum construiești ceva care să rămână și după ce entuziasmul inițial s-a dizolvat.
De ce construirea unei platforme e, uneori, la fel de importantă ca produsul în sine
Ne place să vorbim despre idei. Despre produsul care schimbă piața, despre startup-ul care aduce ceva diferit, despre fondatorul care „sparge tiparele”. E firesc – produsele au contur, sunt vizibile, se pot arăta și testa. Dar, dacă ne uităm mai atent, unele dintre cele mai stabile inițiative nu sunt construite în jurul unui produs, ci pe o platformă care le susține, chiar și atunci când produsul se schimbă.
Am început să mă gândesc mai serios la diferența asta după o conversație din podcastul meu, în care invitatul spunea că „în Europa avem idei bune, dar lipsesc structurile care să le țină în viață”. Nu era o constatare pesimistă, ci mai degrabă una pragmatică. Ceea ce lipsește nu e talentul, ci infrastructura care să transforme acel talent într-un drum posibil.
Ce este o platformă?
O platformă, în sensul pe care îl folosim aici (ca Seedblink), nu e un produs digital sau o aplicație. E un cadru funcțional – o rețea de reguli, procese, relații și încredere care face posibilă apariția mai multor produse. Gândită astfel, platforma e terenul pe care se poate construi, nu construcția în sine.
De exemplu, dacă cineva lansează o soluție pentru finanțarea startup-urilor, produsul poate fi o aplicație care listează proiecte. Dar platforma – cea care contează cu adevărat – e formată din mecanismele de due diligence, din transparența oferită investitorilor, din încrederea pe care o are un fondator că va fi tratat corect.
SeedBlink, despre care vorbim cu Andrei Dudoiu în acest episod, nu e doar un loc în care se investește. E un exemplu de platformă construită pas cu pas, care încearcă să creeze reguli comune într-un ecosistem încă fragmentat.
Ce oferă în plus o platformă?
Continuitate. Repetabilitate. Și poate cel mai important: un spațiu în care oamenii pot lucra împreună fără să se cunoască personal, dar având încredere că regulile sunt aceleași pentru toți.
De ce avem nevoie de infrastructură invizibilă?
În multe locuri, inclusiv în România, am moștenit o anumită neîncredere față de sistem. Ani de improvizație ne-au învățat să căutăm soluții rapide și ocolișuri inteligente. Ne-am obișnuit să admirăm pe cei care se „descurcă” și să fim suspicioși față de reguli.
Dar nu cumva tocmai lipsa regulilor ne face să reinventăm roata de fiecare dată?
Într-un astfel de mediu, platformele nu sunt doar utile. Sunt necesare. Pentru că ele aduc un ritm predictibil într-o cultură unde fiecare proiect trebuie să-și inventeze propriul drum. În cartea De ce eșuează națiunile, autorii Daron Acemoglu și James Robinson explică cum prosperitatea nu vine din idei sau resurse, ci din instituții incluzive – structuri care creează șanse egale, nu avantaje izolate. Platformele, în forma lor sănătoasă, sunt mini-instituții.
Nu trebuie să aibă autoritate formală. Dar au un tip de autoritate practică: creează spații în care mai multe inițiative pot coexista și colabora. De asta, în unele țări, startup-urile nu pornesc de la zero, ci dintr-o rețea deja funcțională – de acceleratoare, investitori mici, reguli fiscale clare. Nu e strălucitor, dar funcționează.
Când produsul obosește, platforma rămâne
Fiecare produs e, într-un fel, un pariu. Poate funcționa sau nu. Dar dacă e susținut de o platformă, acel pariu devine mai puțin riscant. Pentru că în jurul lui există mecanisme de învățare, nu doar entuziasm. Iar aceste mecanisme sunt cele care fac diferența între o idee bună care se stinge și una care prinde rădăcini.
În Finlanda, succesul reformei educaționale nu a venit dintr-o metodă nouă sau un curriculum diferit. Ci din faptul că profesorii aveau autonomie, dar și un cadru în care să colaboreze. E același principiu: nu ideea în sine schimbă realitatea, ci rețeaua de suport care o susține atunci când entuziasmul dispare. În Finlanda, inovația din educație nu vine dintr-un produs-minune, ci dintr-o infrastructură de încredere între profesori, elevi și autorități.
În Olanda, întreaga cultură antreprenorială este susținută de o rețea de incubatoare și fonduri de stat care acționează împreună cu sectorul privat. Nimeni nu se bate cu pumnul în piept. Nu e un model de Silicon Valley, ci unul de învățare lentă și colectivă.
În Danemarca, una dintre lecțiile mai puțin vizibile din zona tehnologiei este felul în care statul și mediul privat au reușit să construiască împreună platforme pentru inovare digitală fără să concureze între ele. De exemplu, investițiile în sistemul public de identificare electronică (NemID, apoi MitID) nu au fost doar despre acces la servicii, ci au creat o infrastructură pe care s-au putut construi sute de aplicații din mediul privat. E greu să spui care este „produsul” aici – poate nici nu e unul singur. Dar platforma funcționează pentru că oferă încredere, standarde comune și inter-operabilitate.
Iar în Lituania, statul a înțeles devreme că dacă vrei startup-uri fintech, trebuie mai întâi să ai o platformă reglementară clară. De aceea, autoritatea lor bancară a simplificat procesele de licențiere, a creat o zonă de testare (sandbox) și a oferit consultanță fondatorilor. În câțiva ani, țara a devenit un hub fintech regional, nu pentru că a avut produse spectaculoase, ci pentru că a oferit un cadru stabil în care acele produse puteau apărea fără să se piardă în hârtii și necunoscute.
Aceste exemple nu sunt povești cu happy end, ci demonstrații că uneori, pe lângă produs, trebuie să construim terenul pe care el să poată sta. Și că infrastructura invizibilă – fie ea legală, tehnică sau relațională – nu e un decor, ci scheletul pe care se țin toate.
În România, avem tendința să ne entuziasmăm de produse și să uităm repede de ele când nu mai funcționează. Dar poate că întrebarea importantă nu este doar „ce facem?”, ci „pe ce construim?”.
O platformă nu face zgomot. Nu generează titluri spectaculoase. Dar creează premisele pentru ca mai multe produse, idei și oameni să se poată întâlni.