Comunicarea nu se rupe brusc. Se fisurează lent, prin tipare care se repetă și ajung să pară normale. Episodul cu Valentina Șimon pornește din această zonă invizibilă, în care oamenii spun că nu mai comunică, deși, de fapt, comunicarea există permanent, inclusiv prin tăcere, evitare sau acuzare.
Valentina Șimon este psihoterapeut sistemic pentru cuplu și familie, cu peste zece ani de practică în psihoterapie și aproape douăzeci de ani de experiență în psihologie, inclusiv în zona de ordine publică și siguranță națională. Lucrează atât cu indivizi și familii, cât și cu organizații, iar formarea ei în terapia sistemică și abordarea experiențială îi oferă o perspectivă aplicabilă dincolo de cabinet. În conversație, devine clar că preocuparea ei constantă este felul în care oamenii se întâlnesc sau se evită în relații.
Un punct al discuției este ideea că oamenii nu vin la terapie spunând că nu comunică, ci descriind o stare. „Noi nu ne mai înțelegem, nu putem comunica”, spune Valentina, explicând că aceasta este una dintre cele mai frecvente formulări cu care clienții ajung în cabinet. Din spatele ei apar, de regulă, tristețea, neliniștea sau sentimentul de a nu fi văzut și auzit.
Valentina explică pe larg tiparele de comunicare verbală identificate în abordarea Virginiei Satir și felul în care acestea se manifestă în cuplu, familie sau echipe. „în mare cam patru tipare de comunicare verbală”, spune ea, referindu-se la acuzator, submisiv, evitant și stilul rațional-calculat. Diferența dintre conflict și confruntare apare ca o linie clară de demarcație între maturitate emoțională și relații blocate.
Un fragment al conversației aduce în prim-plan esența abordării experiențiale:
nu este faptul că oamenii nu comunică, ci inclusiv tăcerea este un mesaj. inclusiv evitarea este un mesaj și doar e nevoie să decodificăm pentru fiecare în parte ce semnificație și ce sens are. pentru că, în special în psihoterapie, operaționalizăm cu sensul lucrurilor, nu cu logica lor
Valentina Șimon
Discuția se extinde firesc spre zona psihosomaticii și a relației dintre emoții și corp. Valentina vorbește despre somatizare, despre felul în care emoțiile reprimate ajung să se exprime fizic și despre limitele vindecării atunci când cauza emoțională rămâne neatinsă. „viața nu merge trăită din cap”, spune ea, subliniind că rezolvarea problemelor cere relație, nu doar raționament. În acest punct, conversația se leagă de idei explorate și în Când Corpul Spune Nu. Costul Stresului Ascuns de Gabor Maté, care discută relația dintre stres, sănătate, relații și sănătatea emoțională.
Spre final, conversația se întoarce la responsabilitatea personală și la rolul curiozității. Valentina propune o schimbare de poziție interioară, de la judecată la explorare, de la reacție automată la auto-observație. Un proces în care relațiile devin mai clare atunci când începem să ne uităm, cu onestitate, la felul în care contribuim la ele.
Ideile principale
- Tiparele de comunicare îți modelează relațiile. Fiecare om folosește automat un stil de interacțiune, iar aceste reflexe devin vizibile în orice relație, fie personală, fie profesională. Când nu înțelegi tiparul din care funcționezi, reacțiile tale par aleatorii, dar ele urmează un mecanism interior format în familie. Identificarea acestor modele îți dă libertatea de a schimba felul în care răspunzi și de a crea dialoguri mai clare. Așa începi să vezi efectele reale ale propriului comportament.
- Acuzarea ascunde evitarea responsabilității. Când pui vina pe celălalt, te protejezi de disconfortul de a privi în interiorul tău. Pe termen lung, acest reflex blochează orice rezolvare și duce relațiile în puncte tot mai tensionate. Când observi momentul în care vrei să acuzi, poți face un pas înapoi și să întrebi ce parte îți aparține ție. Acolo începe maturitatea în comunicare și o altă dinamică în relații.
- Evitarea emoțiilor nu le face să dispară. Mulți oameni cred că dacă nu vorbesc despre ce simt, tensiunea se va reduce de la sine. În realitate, evitarea amplifică durerea și creează distanță între tine și ceilalți. Emoțiile neexprimate se transformă în tăceri grele, în retragere și uneori chiar în reacții fizice. Când începi să pui în cuvinte ceea ce trăiești, te apropii de sensul real al stărilor tale și deschizi spațiu pentru vindecare.
- Emoțiile neînțelese pot deveni reacții ale corpului. Tensiunea prelungită, furia reprimată sau tristețea ignorată pot coborî în corp și pot genera simptome persistente. Nu tot ce e fizic are o cauză doar fizică. Când privești suferința organică și ca o posibilă expresie a unei poveri emoționale, se deschide o altă cale de lucru. Munca terapeutică ajută la înțelegerea acestor legături și la reducerea presiunii interioare.
- Relațiile funcționează ca un sistem, indiferent de context. Fie că e vorba de o familie sau de o echipă de lucru, oamenii reacționează după aceleași mecanisme. Tiparele emoționale nu se schimbă când intri în birou, ci doar se manifestă diferit. Când observi dinamica dintre oameni ca pe un ansamblu, nu ca pe probleme separate, devine mai ușor să înțelegi tensiunile și blocajele. Asta te ajută să vezi mai limpede ce contribuție are fiecare și cum poate fi schimbată interacțiunea.