În episodul de astăzi ne uităm într-o direcție care rareori atrage camerele: zona juridică din spatele startup-urilor tech. E un teren care nu se vede în pitch-uri și nici în postările de pe LinkedIn, dar care influențează mult felul în care o idee devine, sau nu devine, o companie viabilă. Dincolo de optimism și strategie, există un strat de reguli, documente și relații contractuale care cere o atenție diferită — una care combină rigoarea cu intuiția.
Invitatul nostru este Tudor Stanciu, cofondator al Ventures’n’Law, o firmă de avocatură care lucrează direct cu fondatori de companii tech. Ce e diferit la el nu e doar zona de expertiză, ci modul în care a ales să construiască această firmă: într-un parteneriat cu antreprenori care inovează în piețe rapide, volatile, uneori greu de definit. Tudor nu vine cu rețete, ci cu experiențe acumulate de-a lungul anilor, din multe colaborări, în care granița dintre sfat juridic și conversație strategică e tot mai subțire.
Am vorbit cu el despre pașii pe care îi face un startup de la apariție până la exit, despre greșelile care apar din neatenție sau din grabă, despre investiții care se pot pierde nu din lipsă de potențial, ci din lipsă de claritate juridică. Am explorat împreună și felul în care avocatul devine astăzi mai degrabă un co-navigator, decât un personaj cu papion dintr-un birou de sticlă. Iar când vorbim despre exit, întrebările nu mai sunt doar despre cât primește fiecare, ci și despre cum a fost construit drumul până acolo.
Multe dintre observațiile lui Tudor rezonează cu ce descriu și unii autori care studiază relația dintre haosul antreprenorial și structura de care are nevoie orice ecosistem — cum ar fi Gillian Tett în Anthro-Vision, sau Andrew McAfee în More from Less, atunci când vorbesc despre cum cultura și instituțiile influențează rezultatele economice.
Această conversație e despre detalii pe care nu le învățăm la facultate, dar care contează când lucrurile devin serioase. E despre cum pui în echilibru ideea și execuția, despre felul în care clauzele legale pot susține încrederea dintre fondatori, și despre cum, uneori, un contract bun salvează nu doar o rundă de finanțare, ci și o relație.
Ce ne arată greșelile juridice despre natura umană
O privire culturală și umană asupra modului în care tratăm regulile, limitele și propriile noastre iluzii
Există un moment liniștit, adesea ignorat, în viața unui proiect, al unei companii sau al unui om: clipa în care semnăm fără să citim. Uneori e o factură, alteori un contract de colaborare. Alteori e acordul care definește întreaga structură a unui startup. Ce e interesant nu e doar că greșim, ci cum greșim.
Greșelile juridice nu sunt doar despre necunoaștere. Sunt despre graba cu care vrem să ajungem mai departe, despre disconfortul de a întreba lucruri pe care „ar trebui să le știm”, și despre felul în care ne împletim optimismul cu o ușoară doză de neglijență.
Regula văzută ca obstacol, nu ca sprijin: În multe culturi antreprenoriale, mai ales în medii creative sau tehnice, regulile sunt privite ca un fel de zid pe care trebuie să îl ocolim. Există o fascinație pentru ideea de libertate, ca și cum inovația nu ar putea coexista cu limitele. Dar regulile bine înțelese nu sunt ziduri, ci balustrade. Ne ajută să nu ne prăbușim tocmai în momentele de accelerare.
Scriitorul și economistul Tim Harford a vorbit în cartea Adapt despre rolul „siguranței în încercare și eroare”. Un sistem care permite greșeala — dar o ghidează și o limitează — este de fapt unul care susține inovația. Într-un mod ironic, unele dintre cele mai creative idei prind rădăcini abia atunci când au o formă clară, o arhitectură legală care le oferă continuitate.
Ne temem să întrebăm pentru că ne temem să părem neștiutori: În discuțiile despre contracte, negocieri sau investiții, observăm un tipar uman interesant: oamenii preferă să semneze decât să ceară o explicație. Nu pentru că nu le pasă, ci pentru că există o tensiune între dorința de a părea capabili și frica de a părea ignoranți.
Un exemplu notoriu vine din lumea artistică. Muzicianul Prince, deși era un vizionar pe scenă, a semnat la începutul carierei un contract extrem de restrictiv cu casa de discuri, pe care ulterior l-a numit „o închisoare creativă”. Ani mai târziu, și-a schimbat numele într-un simbol, în semn de protest. Poate părea un gest excentric, dar la rădăcina lui era o experiență juridică prost gestionată — și o dorință de a-și recăpăta controlul.
În mod similar, în startup-uri tech, fondatori care înțeleg codul la nivel atomic se împotmolesc în clauze de vesting sau drepturi preferențiale. Nu pentru că nu sunt capabili, ci pentru că nu li s-a spus că e normal să nu înțeleagă totul de la început.
Când lucrurile scapă de sub control: Greșelile juridice nu vin peste noapte. Ele se așază lent, ca praful pe un raft neatins. A fost o semnătură făcută în grabă, o promisiune nescrisă, o proprietate intelectuală nereglementată, o promisiune între prieteni care acum are valoare financiară.
Sociologul Barry Schwartz, în Paradoxul alegerii, observă că, uneori, deciziile proaste nu vin din lipsa opțiunilor, ci din prea multe opțiuni combinate cu puține criterii clare. În drept, acest fenomen devine vizibil atunci când contractele se lungesc, dar nu se clarifică. Când un startup crește, dar nimeni nu a pus la punct relația dintre cofondatori. Când „vedem pe urmă” devine o filozofie de business.
Iar când totul scapă de sub control, cineva — de obicei un avocat sau un investitor — pune stop joc. Atunci încep întrebările: cine deține ce? cine decide ce? ce s-a scris și ce s-a presupus?
Nu regulile ne încurcă, ci ideile greșite despre ele: Ceea ce ne arată aceste greșeli nu e că am avea o problemă cu legea. Ci că avem o relație complicată cu claritatea. Vrem să fim flexibili, dar nu vrem să fim confuzi. Vrem să fim rapizi, dar nu vrem să ne întoarcem din drum. Vrem încredere, dar nu vrem să o formulăm în scris.
În realitate, un contract bine făcut nu e despre control. E despre libertatea de a merge mai departe fără să ne uităm înapoi, știind că ce am lăsat în urmă e în ordine.