Într-o lume care aleargă, dar uită adesea încotro, nu e chiar rar să întâlnim antreprenori care se trezesc blocați exact când păreau să fi găsit direcția. Informațiile curg mai ușor ca niciodată, sfaturile sunt peste tot, iar accesul la metode, unelte și comunități nu mai e o problemă. Paradoxal, tocmai acest exces ne lasă fără aer. Când toate drumurile par posibile, e greu să mai știm pe care să mergem.
În episodul acesta stăm de vorbă cu Liviu Păsat. Nu din postura unui om care vine cu soluții, ci din aceea a cuiva care a stat pe teren, a ascultat, a testat și a înțeles că nu lipsa de cunoștințe ne ține pe loc, ci felul în care ne raportăm la ceea ce știm deja.
Discuția merge spre acele puncte în care lucrurile par să se frângă – între plan și execuție, între intenție și acțiune. Nu e vorba doar de organizare sau strategie, ci de ceva mai subtil. De exemplu, felul în care emoțiile se insinuează în deciziile legate de bani. Cine a condus un business știe că bugetul nu e doar cifre pe un ecran – e și frică, și speranță, și dorința de a nu greși din nou. Într-un studiu publicat de Harvard Business Review, s-a observat că liderii care își recunosc și gestionează tensiunile emoționale în deciziile financiare au o capacitate mai mare de adaptare în contexte de criză – nu pentru că sunt mai pregătiți, ci pentru că se simt mai împământați în propriile alegeri.
Liviu vorbește despre oboseala deciziilor, despre riscul de a fi mereu „în urgență” și despre cum pierdem sensul în agitația cotidiană. Nu o face cu solemnitate, ci cu observații care adună realitate și umor într-un fel de echilibru subtil. Uneori, spune el, oamenii nu mai știu dacă sunt obosiți sau doar demotivați. Alteori, nu mai știu dacă vor să continue sau doar nu îndrăznesc să schimbe direcția.
Și poate cea mai tăcută dintre întrebări este: cum ne păstrăm energia când tot ce facem pare să o consume? Liviu nu ocolește răspunsul, ci vorbește despre obiceiuri simple, despre rolul comunității, dar și despre momentele în care antreprenorii funcționează „din inerție”, chiar dacă lucrurile par să meargă bine la suprafață.
Dincolo de strategii și instrumente, discuția asta e un fel de oprire pe marginea drumului. Ca atunci când tragi pe dreapta nu pentru că ai greșit ruta, ci pentru că simți nevoia să respiri și să te uiți, din nou, la hartă.
Iar dacă ne întrebăm ce anume ne poate aduce înapoi într-un ritm sănătos de lucru și viață, poate că răspunsul nu stă în a învăța ceva nou, ci în a învăța să aplicăm ce știm deja.
Un episod despre starea din spatele businessului. Despre noi, când ne punem pe pilot automat și ne dăm seama că nici nu mai știm de când am apăsat butonul.
De ce ne e mai ușor să începem decât să continuăm
Există o energie ciudată în începuturi. Ne trezim devreme, facem liste, cumpărăm agende, ne simțim dintr-o dată puțin mai buni, mai ordonați, mai capabili. E acel moment în care totul pare posibil, când planurile curg mai repede decât realitatea le poate ține din urmă. Și apoi, fără anunț și fără zgomot, ceva se schimbă. Entuziasmul de început se estompează. Lucrurile care păreau clare devin mai încețoșate. Apare o senzație pe care nu o putem defini exact – o combinație de plictiseală, îndoială și un strop de oboseală care nu vine din muncă, ci din așteptare.
Această diferență dintre a începe și a continua este una dintre cele mai ignorate tranziții din viața noastră. Începem cu elan și, la câteva săptămâni distanță, ne uităm la același obiectiv cu un fel de jenă familiară. Ne vine să tragem perdeaua peste tot, ca și cum acel „noi din prima zi” a fost o glumă bună care s-a lungit prea mult.
Motivul pentru care ne e mai ușor să începem decât să continuăm nu are legătură doar cu motivația, ci cu felul în care creierul nostru reacționează la noutate. Într-un studiu publicat în Journal of Consumer Research, cercetătorii au observat că oamenii tind să își supraestimeze capacitatea de menținere a efortului atunci când sunt entuziasmați de ceva nou. Noutatea activează o zonă din creier asociată cu anticiparea recompensei. Dar acest efect se estompează rapid. Ce părea incitant devine rutina de zi cu zi. Și rutina, oricât de utilă, nu mai dă acea tresărire care ne face să ne simțim vii.
Suntem buni la începuturi. Dar suntem slabi la mijloc.
Mijlocul e locul în care entuziasmul nu ne mai susține, iar rezultatele încă nu s-au adunat suficient pentru a ne împinge înainte. E o zonă tăcută, fără aplauze. E acolo unde obiceiurile devin muncă, și unde nu mai putem pretinde că totul va fi simplu. Dacă începutul are un soundtrack motivant și finalul are recunoaștere, mijlocul e acel moment când auzim doar tic-tacul din fundal.
Scriitorul Haruki Murakami povestește, într-un eseu despre procesul său creativ, că atunci când scrie un roman, are mereu o perioadă în care simte că nimic nu funcționează. Primele pagini vin ușor, dar pe la mijlocul manuscrisului apare o ceață. În acele momente, spune el, nu contează inspirația, ci ritmul. „Continui să alerg, chiar dacă nu știu sigur în ce direcție”, scrie el în What I Talk About When I Talk About Running.
Ce ne poate ajuta, atunci, când nu mai simțim nimic din energia de început?
Poate că primul pas e să nu tratăm lipsa de chef ca pe o anomalie. Ea nu e semn că am greșit ceva, ci doar că am intrat în zona unde efortul real începe. Și în loc să căutăm din nou acea stare de entuziasm, ar fi mai sănătos să construim în jurul unui ritm constant. Ritmul nu are strălucirea entuziasmului, dar are o calitate aparte: ne duce mai departe chiar și atunci când nu mai avem chef să mergem.
Psihologul Robert Boice, în cercetările sale despre productivitatea academică, a observat că cei mai constanți autori nu erau cei mai inspirați sau cei mai pasionați, ci cei care scriau în blocuri scurte, regulate, și nu așteptau „să vină” momentul potrivit. Practica lor părea banală, dar producea rezultate. E o lecție tăcută, dar aplicabilă.
Când energia inițială se stinge, rămânem doar cu obiceiurile pe care am apucat să le formăm. Dacă ele nu sunt acolo, tot ce urmează e o repetiție: alt proiect, alt entuziasm, același abandon.
A continua nu e glorios, nu are efecte speciale, și nu aduce reacții din partea celorlalți. Dar conține ceva ce începutul nu are: o structură care poate fi dusă până la capăt.
Poate că în cele din urmă, succesul – oricum l-am defini – nu vine din cât de repede pornim, ci din cât de bine reușim să mergem mai departe atunci când nimeni nu ne mai aplaudă. Când în locul entuziasmului, apare o liniște familiară, și în ea învățăm, încet, să continuăm.