Performanța se decide în interior, în dialogul pe care îl avem cu noi înșine, mult înainte să apară în KPI-uri sau în prezentări. În acest episod vorbim despre presiunea care nu se vede și despre mecanismele care ne pot împinge înainte profesional, în timp ce, pe dedesubt, consumă energie și relații.
Invitatul meu este Petre Bârlea, psihoterapeut, cu experiență în lucrul cu oameni performanți, lideri și profesioniști care funcționează bine în exterior, chiar foarte bine, și care totuși trăiesc cu o tensiune constantă. Discuția noastră merge în zona profesională: leadership, burnout, relația cu autoritatea, cultura organizațională și costurile ascunse ale performanței susținute pe termen lung.
La un moment dat, Petre formulează o distincție care merită reținută:
„există o confuzie mare între a performa și a fi bine cu adevărat.”
Petre Bârlea
Este poate una dintre ideile care traversează tot episodul. Pentru că mulți oameni care ajung în burnout sunt exact cei care au livrat constant. Cei care au fost apreciați, promovați, validați. Și care, în același timp, au învățat să ducă anxietatea cu ei, să ignore insomniile, să nu-și acorde pauze.
Discutăm despre criticul interior și despre modul în care se formează. Despre copilul care învață să se adapteze și să internalizeze presiunea, pentru a primi acceptare. Despre mecanismul care, la maturitate, devine un manager intern exigent și greu de mulțumit.
Petre descrie foarte bine dinamica asta:
„Problema cu acest critic este că dacă în copilărie era un soft foarte bun și foarte funcțional, care ne ajuta să obținem acceptarea părinților, să luăm note mari și așa mai departe, îl luăm cu noi și în viața adultă.”
Petre Bârlea
Și de aici încep multe dintre tiparele pe care le vedem în organizații: perfecționism, control excesiv, dificultatea de a delega, imposibilitatea de a sta fără să faci ceva „util”. Workaholism defensiv, cum îl numește el.
„Apare acea voce care spune „Dar tu ar trebui să lucrezi la ceva, să faci ceva util”.”
Petre Bârlea
În leadership, aceste mecanisme se amplifică. Un lider aduce în echipă propria poveste, chiar dacă nu este conștient de ea. Uneori sub forma unui perfecționism care stabilește standarde imposibile, alteori sub forma unei hipervigilențe care ține echipa într-o stare continuă de alertă.
„Un leader nu își lasă niciodată povestea personală la poarta corporației, din păcate.”
Petre Bârlea
Vorbim despre cultura organizațională ca despre o familie de substitut. Despre relația cu autoritatea, despre oameni hiper-complianți și despre cei care intră în conflict constant. Despre validarea condiționată și despre felul în care stima de sine ajunge legată aproape exclusiv de performanță.
În ultima parte a conversației, mergem în zona organizațiilor din România și a punctelor oarbe. Petre aduce o perspectivă proprie asupra modului în care sistemele pot recompensa comportamentele generate din presiune interioară, fără să vadă costurile.
„Să fii workaholic, să fii performant, să fii compliant și non asertiv, să spui „Da, șefu’, facem, e bine” și așa mai departe este recompensat social. Nu pare nimic în neregulă cu toată povestea asta.”
Petre Bârlea
Pe termen scurt, lucrurile arată bine. Proiectele se livrează, conflictele sunt minime, cifrele ies. Pe termen lung, apar turnover-ul, burnout-ul, blocajele în creativitate și inovație.
Discutăm și despre ce poate face un lider sau un antreprenor pentru a crea un spațiu mai sănătos. Despre feedback real, despre asertivitate și despre o cultură în care greșeala este parte din proces. Despre bucla de feedback înainte să apară „efectul de domino”.
În fundalul acestei conversații se află ideea de autocompasiune și de stima de sine necondiționată, teme pe care le regăsim și în cărți precum Nu există părți rele de Richard Schwartz sau în lucrările lui Pete Walker despre traumă și vindecare. Sunt lecturi care completează foarte bine acest episod.
Dacă lucrezi într-o echipă, dacă conduci oameni sau dacă te recunoști în dinamica performanței susținute de presiune interioară, conversația aceasta oferă un cadru de reflecție. Despre ce ne ajută, ce ne costă și ce putem ajusta înainte ca nota de plată să ajungă pe birou.
Ideile principale
- Performanța și starea de bine nu sunt același lucru. Poți funcționa impecabil în exterior și totuși să trăiești într-o stare constantă de tensiune. Poți livra rezultate, poți primi validări, poți fi promovat. În același timp, poți duce anxietatea pe picioare, poți dormi prost și poți simți că nu te poți opri niciodată. Confuzia dintre a performa și a fi bine te ține blocat ani întregi, pentru că dacă lucrurile merg la suprafață, îți spui că nu există o problemă reală.
- Criticul interior este un mecanism de adaptare care ajunge să te conducă. A apărut ca să te protejeze și să te ajute să obții acceptare. Te-a învățat să te auto-corectezi înainte să fii criticat din exterior. În timp, devine un manager intern care ridică permanent standardele și mută poarta unde dai gol. Te poate ajuta să obții rezultate, dar costul este oboseala, lipsa de relaxare și sentimentul că nimic nu e suficient. Soluția nu este să îl elimini, ci să îi limitezi influența.
- Controlul excesiv este o strategie de gestionare a anxietății. Când simți că ai control, ai iluzia că ești în siguranță. Te refugiezi în zona în care ești competent și eviți contactul cu emoții dificile. Problema este că, pe termen lung, controlul devine rigiditate. Relațiile suferă, echilibrul se rupe, iar viața personală ajunge pe ultimul loc. Controlul îți dă siguranță pe moment, dar îți poate restrânge viața.
- Burnout-ul este o notă de plată amânată. Workaholismul, hipercomplianța și disponibilitatea permanentă sunt recompensate social. Organizațiile apreciază oamenii care spun mereu da și livrează fără să facă valuri. Pe termen scurt, tabloul arată bine. Pe termen lung, apar epuizarea, pierderea contactului cu propriile nevoi și plecările din companie. Corpul dă semnale, dar dacă le ignori suficient timp, consecințele vin oricum.
- Motivația din valori arată diferit față de fuga de tine însuți. Există o diferență între a munci pentru că știi ce te mână și a munci ca să îți demonstrezi valoarea. În primul caz, ai acces și la pedala de frână, și la cea de accelerație. În al doilea, ești mereu pe accelerație. Când stima de sine este legată exclusiv de performanță, fiecare greșeală devine o amenințare. Când o parte din ea este necondiționată, poți rămâne stabil chiar și atunci când greșești.