De ce să îți iei o perioadă sabatică? cu Voicu Stoiciu

O carieră intensă poate ajunge, la un moment dat, să ocupe atât de mult spațiu încât devine greu să vezi ce s-a schimbat în tine în timp ce erai ocupat să mergi înainte. Episodul pornește de aici: din ideea că avem nevoie, din când în când, de o distanță față de muncă pentru a înțelege mai bine experiențele prin care am trecut, alegerile pe care le facem și felul în care vrem să continuăm.

Invitatul meu este Voicu Stoiciu, manager cu o carieră construită între antreprenoriat și conducerea unor organizații mari. Și-a fondat propria companie în 2001, într-o perioadă în care digital engineering era încă o zonă foarte puțin dezvoltată în România. A lucrat apoi cu organizații globale, a fost implicat în proiecte internaționale și a ajuns managing director la Nagarro România. După cinci ani într-un asemenea rol, a ales să intre într-o perioadă sabatică.

De aici începe una dintre conversațiile interesante ale episodului: ce descoperi când agenda se golește suficient încât să poți privi în urmă? Voicu vorbește despre reflecție ca despre o practică pe care o putem introduce în viață și în perioade mult mai scurte. Poate fi un sabatic de câteva luni, o săptămână retrasă din activitatea obișnuită sau câteva ore în care te îndepărtezi de ceea ce te ține permanent ocupat.

„Trebuie să ne bucure cel mai mult șansa de a avea experiențe, dar ele ajung să ne și definească ca și indivizi. Ceea ce cred că noi trebuie să facem este – din când în când – să ne oprim și să ne uităm în urmă, să avem un timp de reflecție și să vedem cum au evoluat lucrurile, cum am evoluat noi și cine am devenit noi în urma acestor experiențe la care am fost expuși.”

Voicu Stoiciu

Reflecția despre muncă ajunge repede și în viața personală. Perioada sabatică i-a oferit lui Voicu mai mult timp alături de copii și i-a schimbat perspectiva asupra prezenței unui părinte. Uneori avem impresia că am fost acolo suficient, iar distanța față de programul profesional ne poate arăta o imagine diferită. În formularea lui, copiii au nevoie în primul rând să fim acolo. E o idee care spune multe despre costurile mai puțin vizibile ale unei cariere foarte solicitante.

O parte amplă a conversației merge apoi către încercare, eșec și felul în care învățăm să ne asumăm riscuri. Voicu propune o perspectivă utilă: un experiment poate avea valoare chiar atunci când rezultatul urmărit nu apare. Ai aflat ceva despre ipoteza ta, despre limitele unei abordări sau despre propriile reacții. Experiența devine material pentru următoarea încercare.

„Orice experiment este un experiment reușit, chiar dacă el nu este de succes.”

Voicu Stoiciu

De aici apare ideea antrenamentului pentru risc. Începi cu situații în care costurile unui rezultat slab rămân suportabile. Pe măsură ce acumulezi experiență, poți evalua mai bine ce merită încercat și cât îți poți permite să pierzi. Voicu formulează foarte simplu limita sănătoasă a unui asemenea proces: „Eșecul nu trebuie să fie fatal.”

Conversația ajunge apoi la diferența dintre observator și omul care intră în joc. Statul pe margine poate avea valoare fiindcă îți oferă posibilitatea să vezi cum acționează ceilalți, ce funcționează și cât îi costă anumite decizii. La un moment dat apare însă alegerea de a participa. Voicu vorbește despre capacitatea de a schimba aceste roluri în funcție de etapă. Uneori observi. Alteori acționezi. Apoi revii pentru o perioadă la reflecție și reevaluezi traseul.

„Fiecare dintre noi trebuie să poarte mai multe pălării întotdeauna și să știe să schimbe pălăria atunci când este cazul. Pentru că uneori este extrem de bine să fii cel care stă pe margine și observă ce se întâmplă. După care trebuie să dai jos acea pălărie, să-ți pui pălăria celui care face lucruri. După care din nou s-o schimbi cu altă pălărie și cu altă pălărie.”

Voicu Stoiciu

În ultima parte revenim astfel la punctul de plecare al episodului. O perioadă de detașare poate funcționa ca o formă de întreținere a vieții profesionale și personale. În conversație apare și exemplul asociat lui Bill Gates sau Warren Buffett, despre obiceiul de a se retrage periodic pentru câteva zile și a lăsa loc reflecției. Ideea se întâlnește bine și cu perspectiva lui Oliver Burkeman din „4000 de săptămâni”, o carte despre limitele timpului pe care îl avem și despre relația noastră cu permanenta presiune de a face mai mult. O altă lectură apropiată de temele episodului este „The Pathless Path”, de Paul Millerd, despre perioadele în care începem să reevaluăm relația dintre carieră și felul în care vrem să trăim.

Din discuția cu Voicu rămâne mai ales această alternanță între acțiune și reflecție. Avem perioade în care construim, încercăm și ne asumăm riscuri. Avem și momente în care merită să ieșim temporar din viteză și să vedem unde am ajuns. Uneori, următoarea etapă profesională începe tocmai cu câteva zile sau luni în care îți lași suficient spațiu pentru a vedea ce vrei să faci mai departe.

Ideile principale

1. Ai nevoie periodic de distanță ca să vezi unde ai ajuns. Când treci ani întregi dintr-o provocare profesională în alta, experiențele se acumulează mai repede decât apuci să le înțelegi. O pauză îți oferă spațiu să privești în urmă, să vezi cum te-ai schimbat și să alegi mai atent următoarea etapă. Poate fi o perioadă sabatică, câteva zile libere sau câteva ore rezervate reflecției.
2. Experiența capătă valoare când te oprești să înveți din ea. După un proiect, o prezentare sau o perioadă solicitantă, întreabă-te ce a funcționat, unde ai greșit și ce ai face diferit data viitoare. Altfel, poți repeta ani întregi aceleași comportamente. Reflecția transformă ceea ce ți se întâmplă într-o sursă de învățare pe care o poți folosi mai departe.
3. Prezența în relațiile apropiate cere timp real. O carieră solicitantă poate consuma treptat spațiul rezervat familiei, chiar atunci când ai impresia că reușești să păstrezi un echilibru rezonabil. Uneori oamenii apropiați au nevoie pur și simplu să fii acolo. Merită să verifici periodic cât din timpul și atenția ta ajunge în locurile pe care spui că le consideri relevante.
4. Învață să tratezi încercările ca experimente. Un rezultat slab îți poate arăta ce abordare merită schimbată și unde ai estimat greșit situația. Începe cu experimente ale căror costuri le poți suporta și mărește treptat miza pe măsură ce acumulezi experiență. În felul acesta îți antrenezi capacitatea de a acționa în condiții de incertitudine și îți construiești o relație mai sănătoasă cu eșecul.
5. Riscurile bune sunt cele din care te poți întoarce. Curajul devine mai util când îl însoțești de evaluarea consecințelor. Înainte să faci un pas, întreabă-te ce se întâmplă dacă lucrurile merg prost și dacă poți absorbi acel cost. Poți accepta mai ușor posibilitatea eșecului atunci când rezultatul nefavorabil rămâne gestionabil.